Nuantza de adevar,,,Joe Vitale despre Ho’oponopono

    Acum doi ani am auzit de un terapeut Hawaiian care vindecase o întreagă secţie de criminali bolnav psihic fără măcar a-i vedea vreodată. Acest medic psiholog studia fişa personală a fiecărui bolnav şi apoi se interioriza penru a descoperi în el însuşi cum creease boala pacientului respectiv. Pe măsură ce această interiorizare dădea roade, starea pacientului se ameliora direct proporţional.
Când am auzit povestea prima oară, mi-am spus că nu e altceva decât o legendă. Cum ai putea vindeca o altă persoană doar vindecându-te pe tine însuţi ? Chiar dacă el ar fi avut o putere de auto-vindecare imensă, cum să poată vindeca criminali bolnavi psihic ? Era o prostie, era ilogic, o poveste atât de iraţională încât am respins-o imediat ca fiind imposibilă.
Un an mai târziu însă, povestea mi-a revenit la urechi. Am aflat că terapeutul folosise o metodă de vindecare Hawaiiană numită „Ho’oponopono”.
  Nu mai auzisem de metodă niciodată, dar nu-mi puteam lua mintea de la asta. Dacă povestea era într-adevăr adevărată, trebuia să aflu mai multe. Dintotdeauna crezusem că a-mi asuma o responsabilitate totală înseamnă că sunt responsabil pentru gândurile şi acţiunile mele. Tot ceea ce merge dincolo de asta nu se mai află sub controlul meu. Cred că majoritatea oamenilor înţeleg responsabilitatea în aceeaşi termeni. Suntem responsabili pentru ceea ce facem noi, nu pentru ceea ce fac ceilalţi.
Terapeutul Hawaiian care i-a vindecat pe acei criminali bolnavi psihic avea să îmi deschidă o perspectivă cu totul avansată asupra a ceea ce înseamnă responsabilitatea totală. Numele lui este Dr. Ihaleakala Hew Len.
  Cred că am vorbit timp de o oră în prima noastră conversaţie telefonică. L-am rugat să îmi povestească totul legat de munca sa ca terapeut. Mi-a spus că a lucrat în Spitalul de Stat Hawaiian timp de patru ani.
Secţia în care îi ţineau pe criminalii bolnavi psihic era o zonă foarte periculoasă. De obicei, psihologii care lucrau acolo nu rezistau mai mult de o lună. Cei mai mulţi sunau frecvent să spună că s-au îmbolnăvit şi nu vor veni la lucru, sau pur şi simplu îşi dădeau demisia.
Paznicii secţiei care patrulau coridoarele se temeau să nu fie atacaţi de pacienţi atunci când mergeau cu spatele. Nu era genul de loc în care să îţi doreşti să te afli, să trăieşti, sau chiar să mergi în vizită.
   Dr. Len mi-a spus că nu i-a întâlnit şi nu i-a văzut niciodată pe pacienţi. Semnase un angajament şi i se oferise un birou în spital în care să studieze fişele acestora. În paralel, se interioriza şi lucra cu sine. Pe măsură ce lucrul cu propria persoană avansa, starea pacienţilor începea să se amelioreze.
După câteva luni, pacienţilor care erau închişi şi cu cătuşe la mâini li s-a permis să meargă liberi, mi-a spus el. Alţii, cărora li se adiministrau medicamente foarte multe, nu au mai avut nevoie de acestea. Iar aceia pentru care se preconizase că nu au nicio şansă să iasă vreodată din spital, le-a fost făcută ieşirea şi au plecat.
   Am rămas şocat. Asta nu e tot, mi-a spus el. Chiar şi celor angajaţi acolo a început să le placă munca pe care o făceau. Absenteismul şi frecventele schimbări de personal au devenit istorie. Până la urmă personalul a devenit prea numeros pentru nevoile secţiei, pentru că din ce în ce mai mulţi pacienţi plecau din spital şi acum toţi angajaţii veneau la lucru. Astăzi, secţia aceea nu mai există.
   Atunci i-am pus întrebarea care mă frământa:

- Şi cum anume lucrai cu tine însuţi încât să-i schimbi aşa radical pe oamenii aceia ?

- Pur şi simplu vindecam acea parte din mine care îi creease, mi-a răspuns el.

   Nu înţelegeam. Dr. Len mi-a explicat că responsabilitatea totală pentru viaţa noastră include absolut tot ceea ce există în ea; doar pentru că există acolo, totul intră în responsabilitatea noastră. Întreaga lume este creaţia noastră, la propriu. Uau ! Asta e o afirmaţie greu de digerat. A fi responsabil pentru ceea ce zic şi fac e una, dar cu totul altceva e să îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce zice sau face altcineva care apare în viaţa mea.
Cu toate astea, acesta este adevărul gol-goluţ: dacă îţi asumi responsabilitatea totală pentru viaţa ta, atunci absolut tot ceea ce vezi, auzi, gusti, atingi sau experimentezi într-un fel sau altul este responsabilitatea ta, tocmai pentru că face parte din viaţa ta.
Asta înseamnă că terorismul, preşedintele, economia naţională sau orice experienţă cu, care te confrunţi şi care nu îţi place se află în viaţa ta pentru că tu le-ai creeat. Ele nu există obiectiv, ci sunt proiecţii care vin din interiorul tău. Nu ele sunt problemele, ci tu, pe tine trebuie să te schimbi.
   Ştiu că aceste lucruri nu sunt uşor de înţeles, şi cu atât mai puţin uşor de acceptat sau de pus în practică. A da vina pe altcineva este cu mult mai uşor decât să îţi asumi o responsabilitate totală, dar, vorbind cu Dr. Len, am început să înţeleg această metodă de vindecare şi să înţeleg faptul că Ho’oponopono înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi. Dacă vrei să ai o viaţă mai bună, trebuie să îţi vindeci viaţa. Dacă vrei să vindeci pe cineva, chiar şi pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine.
   L-am întrebat pe Dr. Len cum se vindeca. Ce anume făcea, mai exact, după ce studia acele fişe medicale ?

- Pur şi simplu repetam încontinuu ‘Îmi pare atât de rău !’ şi ‘Te iubesc !’, mi-a spus el.

- Doar atât ?

- Atât. A te iubi pe tine însuţi este cel mai bun mod de a te vindeca, iar vindecându-te pe tine, vindeci lumea în care trăieşti.

   Să vă dau un exemplu simplu.
Într-o zi, cineva mi-a trimis un e-mail care m-a enervat. Însă nu am făcut ceea ce aş fi făcut în mod normal – să mă las dus de energia aceea negativă şi să mă cert cu persoana care îmi trimisese e-mailul. În schimb, m-am hotărât să testez metoda Doctorului Len. Am început să şoptesc „Îmi pare atât de rău !” şi „Te iubesc”. Nu o spuneam cuiva anume, pur şi simplu invocam energia iubirii, ca să vindec în mine acel ceva care creease circumstanţa aceea exterioară.
La o oră după aceea, am primit un e-mail de la aceeaşi persoană, care îşi cerea acum scuze pentru e-mailul pe care mi-l trimisese mai devreme. Reţineţi că nu luasem nicio măsură exterioară pentru a primi acele scuze. Însă doar repetând „Îmi pare rău” şi „Te iubesc”, m-am vindecat cumva şi am îndepărtat astfel răul aparent făcut de acea persoană.
   După aceea, am luat parte la un workshop ţinut de Dr. Len. Acum are 70 de ani, trăieşte oarecum restras şi este privit ca un şaman bătrân şi înţelept. Mi-a lăudat cartea The Attractor Factor (Factorul de atracţie)şi mi-a spus că cu cât mă voi vindeca mai mult pe mine însumi, cu atât vibraţia cărţii mele va creşte şi va fi simţită de toţi cititorii. Pe scurt, dacă eu mă vindec şi cititorii mei se vor vindeca.

  Şi ce se va întâmpla, acolo în lume, cu cărţile, odată vândute ? l-am întrebat
Nu sunt „acolo în lume”, mi-a răspuns el, şi, încă o dată, înţelepciunea lui a venit ca o revelaţie. Sunt încă în tine.
Cu alte cuvinte, nu există niciun „acolo în lume”.

   Ar fi nevoie de o carte întreagă pentru a explica în detaliu, aşa cum merită, această metodă avansată. Când îţi doreşti ceva, sau când vrei să îmbunătăţeşti o anumită parte a vieţii tale, este de ajuns să priveşti într-un singur loc: în tine. Şi când faci asta, fă-o cu multă iubire.


    sursa : http://www.hooponopono.ro/joe-vitale-despre-hooponopono/#more-96

 
  ,,,este atat  de greu de crezut ca alegem  cu mare  usurintza din inconstientza sa suferim si sa alimentam durerile printr`o atat de pregnanta perspectiva duala si tot cu aceeasi intensitate refuzam (prin uitare)sa gandim,sa rostim pana la traire acel te rog sa ma ierti,imi pare rau,te iubesc si`ti multumesc...cele care ne ajuta sa ne eliberam de angoasa si temeri si care ne indeamna sa realizam ca acel ''ceva'' ce ni se ''intampla'' si care`l percepem in durere este numai pentru a ne permite intelegerea re`actiunilor noastre si accesul nostru spre o alta perspectiva,spre o alta cale de acces manifestata constient...spre un mai bine,,,

                                                                                                           Namaste!