joi, 25 iulie 2013

Iubirea ca perpetuum mobile – Secretele cuplului longeviv -




Descoperirea Sinelui este o aventură fascinantă, o călătorie plină de peripeţii pe care o poţi face singur sau nu... În cuplu însă transformările spirituale sunt mult mai rapide, mai eficiente. Şi cum toţi căutăm să ne împlinim prin iubire, e mult mai firesc să păşim spre piscurile desăvârşirii alături de fiinţa iubită.

Iubirea este darul divin pentru care trebuie să fim profund recunoscători. Este cheia care ne deschide poarta către Absolut, catalizatorul magic al oricărei deveniri binefăcătoare. Oricine a practicat meditaţia, de exemplu, pentru o perioadă mai lungă de timp ştie cât de greu este să trăieşti stări spirituale cu minte agitată, plină de gânduri şi stres. Dar când ne îndrăgostim, această poartă către Absolut se deschide cu o uşurinţă extraordinară. Pentru că iubirea este o foarte abilă modalitate de a păcăli egoul. Fericirea celuilalt trece spontan înaintea propriei fericiri. Dorinţele celuilalt, înaintea propriilor dorinţe. Iubirea ne face deschişi şi generoşi, iar căutarea empatică a sufletului celuilalt ne va aduce mai aproape de propriul nostru suflet.

Acceptă diferenţa

Datorită proceselor complexe de rezonanţă şi polarizării, orice trăire, orice stare, orice energie benefică are un ecou foarte amplu în cuplu. Dacă ai făcut o meditaţie cu cel pe care îl iubeşti – sau alte exerciţii spirituale – ştii că unde-s doi puterea creşte. Şi nu aritmetic, după banalul 1+1=2, ci uneori exponenţial. Împreună, două suflete se expansionează prin iubire şi se îndreaptă spre trezirea conştiinţei de Sine uneori mai uşor şi mai repede decât fiecare separat.
Evoluţia în cuplu aduce şi un alt mare avantaj – obiectivarea prin reflectarea în celălalt. Iubitul sau iubita sunt ca o oglindă. Îţi place ce vezi acolo? Înseamnă că şi tu eşti bine. Nu-ţi mai place? Atunci s-ar putea ca tu însuţi să nu te afli pe drumul cel bun. Într-un cuplu spiritual, dacă ştii cum să priveşti, relaţia îţi va arăta întotdeauna încotro te îndrepţi, iar şansele să deviezi sunt mai mici. Bineînţeles, celălalt n-o să-ţi zică neapărat: „Ştii, meditaţia ta de dimineaţă a fost un pic «patinată»... nu prea erai focalizat”. Dar viaţa de zi cu zi, cele mai mărunte gesturi sau acţiuni, modul în care iubirea înfloreşte sau dimpotrivă pare că s-a ofilit, oferă indicii despre evoluţia spirituală. Dacă fiinţa iubita te fascinează, o consideri minunată, simţi că te poţi deschide către ea cu toată inima, e semn că şi tu însuţi eşti fascinant, minunat şi demn de toată încrederea. Celălalt doar te reflectă.

Când ne îndrăgostim, vedem în oglindă încarnarea propriilor noastre aspiraţii. Prin transfigurare trăim senzaţia euforică a ieşirii din propria „închisoare” lăuntrică. Ne simţim renăscuţi. Totul este perfect, este unic. Ne bucurăm că celălalt a apărut. Îl încărcăm cu toate năzuinţele, cu toate dorinţele noastre. Chiar şi cu cele neconştientizate. Celălalt este un „suport” al tuturor proiecţiilor noastre. Dar dacă rămâne alături de noi mai mult timp, începem încet, încet să ne revenim, fără să ne dăm seama, la punctul de vedere iniţial. Revenim la propriile noastre limitări. Viziunea expansionată şi generoasă se estompează în preocuparea pentru noi înşine, ceea ce de multe ori intră în conflict cu interesele celuilalt. Şi astfel impasul e gata!
Din păcate, de foarte multe ori, avem tendinţa să privim tensiunile sau diferenţele care apar ca pe ceva aproape ireparabil. Din start, în momentul în care se iscă o neînţelegere, o ceartă, o disensiune tindem spre poziţii finale, definitive. „Nu. Nu plec până nu-mi spui de ce-ai făcut cutare lucru, până nu-mi explici. Dacă nu-mi mai dreptate, gata, am terminat-o cu tine!”

Dezamăgirea că, iată, nu e cum ne imaginam, copleşeşte dorinţa de a face lucrurile să meargă. Această reacţie arată că viziunea asupra relaţiei nu e constructivă, nu e evolutivă. Dar nimeni care practică yoga şi simte brusc o durere de genunchi nu-şi zice: „Ei, nu, aşa ceva nu se poate! Ori reuşeşti asana, ori nu mai vorbesc cu tine! E inadmisibil să-mi faci una ca asta!” În mod normal o să privim totul cu optimism. O să spunem: „Lăsă, mă doare genunchiul acum, dar trag mai uşor şi o să se rezolve. O să folosesc cremă şi o să treacă. Sau încerc şi diseară, când sunt şi mai flexibil...”

Avem o altă strategie când e vorba de ceea ce considerăm că face parte din noi înşine. Suntem toleranţi şi acceptăm dialogul, cooperăm, înţelegem, uneori devenim prea indulgenţi. Nu dăm verdicte definitive, căutăm soluţii. Avem tot timpul în vedere, chiar şi subconştient că vom continua împreună până la capăt. Când suntem îndrăgostiţi, celălalt este una cu noi şi totul e minunat. Dar când apare prima dizarmonie la care luăm o poziţie radicală (ori faci ca mine, ori am terminat!) este un indiciu sigur că iubirea arzătoare de la început s-a mai domolit şi am ieşit din starea de unison. A renunţa rapid de teama greutăţilor arată neîncrederea în potenţialul transformator al fiinţei prin iubire, arată, de fapt, că asumarea în acel cuplu nu era „cu totul”. Astfel relaţia nu-şi împlineşte menirea de a ne conduce până la capăt.

Fă loc spontaneităţii

Relaţia de cuplu evoluează asemeni unui copil al celor doi. Creşte şi are o dezvoltare a ei, de multe ori imprevizibilă. De aceea fiecare relaţie este unică. Copilul nu e doar al lui sau doar al ei. Este şi al lui, şi al ei în egală măsură şi în egală... responsabilitate. Relaţie e undeva la mijloc, are nevoi şi aspiraţii proprii care înseamnă o mediere înţeleaptă, prin prisma iubirii, a nevoilor şi aspiraţiilor celor doi.
Exact aşa cum părinţii îl educă pe copil, dar nu pot totuşi să-i impună drumul în viaţă, relaţia de cuplu creşte după o raţiune proprie. Va scoate la lumină tot ceea ce este necesar pentru ca sufletele celor doi să înflorească. Poate că mama vrea un pianist, iar tata vrea să facă din el un pilot de formula unu. Copilul îşi va urma însă drumul său. Va deveni, să zicem, un bun inginer mecanic care cântă la orgă în timpul liber. Pretenţia ca relaţia să se dezvolte doar într-un fel anume şi nu altminteri este contraproductivă, o ucide: „E ca mine sau eu plec”. Dar, vorba înţelepţilor, „nu contează cine are dreptate, contează cine iubeşte”.

Din nefericire, multe cupluri nu rezistă primei crize, primei conştientizări serioase. Ce rost are să vorbim despre carierea sa dacă la prima gripă sau la primul puseu febril copilul moare?! Dacă ne preocupă ca viaţa spirituală să integreze relaţia de cuplu, avem o atitudine mult mai responsabilă. Şi devenim conştienţi că trebuie să înţelegem mesajul acestei iubiri, să mergem până la capăt şi s-o lăsăm să-şi îndeplinească menirea de a ne transforma.

Hrăneşte relaţia cu aspiraţia spirituală

Axiomă: o adevărată relaţie de cuplu ne transformă. Dacă nu ne transformă, înseamnă că a pierit în faşă. Din nefericire, unii oameni nu-şi dau seama de asta şi, într-adevăr, „trăiesc cu mortul în casă”.
Toţi am avut ocazia să vedem relaţii de cuplu... funerare. Şi asta pentru că mulţi dintre oameni se poartă exact ca nişte părinţi care se joacă iresponsabil cu odrasla lor, până când aceasta sucombă pentru că ei au uitat să-i dea să mănânce! Dumnezeu ne dăruieşte iubirea, dar de noi depinde longevitatea ei. Noi trebuie să avem grijă de ea, să-i acordăm acea porţie de atenţie zilnică, acea doză de transfigurare, s-o hrănim din noi înşine şi în felul acesta iubirea va creşte, va înflori, va rezista intemperiilor.

Am întâlnit persoane care povesteau acelaşi lucru despre cinci, şase relaţii la rând. Dacă se uitau în urmă, vedeau doar un lung şir de cruci. Şi toate relaţiile – deces prematur! Asta se petrece când nu privim cuplul ca pe un dar divin de care trebuie să avem grijă, cu sacrificiile necesare, ci ca pe un bun cumpărat de pe raft. Când avem atitudine de consumator. Rupem ambalajul – acesta e întotdeauna atrăgător, ne uităm neatent la conţinut şi, înainte să parcurgem măcar „manualul de utilizare”, ne grăbim să desfacem ambalajul de la următorul pachet.

Relaţia de cuplu înseamnă mult mai mult. Înseamnă şi responsabilitate atunci când iubiţii au o intensă aspiraţie şi un ţel spiritual bine conturat. Astfel ei sunt pregătiţi pentru transformare. Chiar dacă apar crize, trec împreună peste ele, folosindu-se printre altele de ceea ce realizează fiecare în parte în procesul devenirii lui interioare.

În plus, orice relaţie poartă amprenta nivelului predominant la care se află conştiinţa noastră. Întotdeauna îi tratăm sau chiar îi privim pe ceilalţi potrivit nivelului respectiv. Ca pe nişte obiecte care să ne asigure supravieţuirea, în cazul primului centru energetic, MULADHARA CHAKRA, ca pe nişte obiecte ale plăcerii noastre, când ne situăm cu precădere pe SWADISTHANA CHAKRA sau ca pe nişte obiecte de exploatat, asupra cărora să ne impunem autoritatea – în cazul celui ce-al treilea centru energetic, MANIPURA CHAKRA. Abia ANAHATA CHAKRA ne deschide perspectiva adevăratei iubiri, întemeiate pe dăruire şi altruism. Abia atunci descoperim că celălalt este şi el... om. Cu propriile lui nevoi şi aspiraţii. De aceea nu putem spune că iubim cu adevărat atâta vreme cât conştiinţa noastră nu e focalizată în cea mai mare parte a timpului măcar la nivelul centrului energetic al afectivităţii.

Alege continenţa amoroasă

Energia sexuală, creatoare este fundamentul vieţii. Cu toţii suntem aici datorită ei. Am apărut pe lume prin această putere. Într-un cuplu, mai mult decât oriunde, se manifestă activ şi produce dinamismul relaţiei.
În viziunea tantrică tocmai controlul energiei erotice în timp ce facem dragoste, practicarea continenţei sexuale ne ajută să înţelegem mai bine polarizarea în cuplu şi să ne bucurăm din plin de toate avantajele pe care le aduce. O asemenea alegere, de a alchimiza sexualitatea, în loc să renunţăm la ea, de a o sacraliza, în loc să o condamnăm, poate face din relaţia noastră un minunat perpetuum mobile: iubirea şi continenţa sexuală asigură transformarea, expansiunea spirituală, iar asta generează şi mai multă iubire şi tot aşa. Te îndrăgosteşti încontinuu de celălalt pentru că, prin această transformare, este mereu altul, unic, mai special, mai deosebit... Astfel scăpăm de pericolul stagnării, al blazării în cuplu şi ne asigurăm evoluţia într-o spirală ascendentă ameţitoare, o spirală beatifică.

Mai corect decât „mai multă iubire” este „menţinerea în starea de iubire”, pentru că în cuplu nu e vorba de un aspect cantitativ, ci calitativ. Energia iubirii este infinită, noi suntem sau nu în rezonanţă cu această energie. Astfel „mai multă iubire” obţinem automat păstrându-ne destul timp în rezonanţă cu starea de iubire! La început, îndrăgostiţi, ne menţinem cu uşurinţă. Dar cu timpul şi odată cu fel de fel de încercări riscăm să alunecăm în afara ei.

Căutarea empatică a sufletului celuilalt ne aduce mai aproape de propriul nostru suflet

Cum să rămânem totuşi la unison cu energia iubirii? Dacă ai mers vreodată cu bicicleta, ştii că te poţi păstra în echilibru doar atunci când eşti dinamic. Cum te opreşti, cum cazi! Când continui însă drumul, chiar dacă suprafaţa roţilor e foarte îngustă, este uşor să rămâi în şa.
Îţi aduci aminte? Pentru a învăţa să mergi pe bicicletă faci intuitiv mişcări stânga-dreapta ca să te echilibrezi; în starea de iubire te menţii la fel. Facem reajustări ale atitudinii în cuplu, facem mici transformări de fiecare dată când trebuie. Atunci când iubim şi practicăm transmutarea şi sublimarea energiei amoroase prin continenţă, chiar această energie menţine vii procesele de transformare la toate nivelurile, iar noi ne reîndrăgostim permanent.
Îndrăgostirea ne-a dat-o Dumnezeu. Reîndrăgostirea şi menţinerea în iubire sunt treaba noastră. Dacă reuşim, relaţia de cuplu devine un motor al evoluţiei spirituale. Tocmai de aceea trebuie să oferim iubirii, relaţiei de cuplu locul potrivit în viaţa noastră, locul de unde îşi pune în mişcare toţi caii-putere şi ne propulsează cu energie, cu entuziasm, cu rapiditate la nivelul de evoluţie pe care îl dorim. Şi aici nu trebuie să ne facem vreodată griji că depăşim viteza legală, ci să ne bucurăm că atingem viteza luminii.

Toate acestea pot fi realizate printr-o practică spirituală comună, prin SADHANA cuplului, a „copilului” celor doi iubiţi. Vom reveni într-un alt articol cu detalii despre acest ingredient esenţial într-o relaţie adevărată.

autori : profesori yoga Adina şi Mihai Stoian

miercuri, 17 iulie 2013

Povestire zen ,Paulo Coelho...




Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa. De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud. Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.

 Ce faci? a strigat vantul. Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori! Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip. Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea. El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.

 Buna dimineata, zise el. Cum e viata acolo jos? Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus? Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri. Pentru mine, zise duna, viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea. Si asta te intristeaza? Ma face sa simt ca nu am un rost in viata. Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu. Duna a ezitat un moment, apoi a spus: Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis? Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important, zise mandru norul. Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar. A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis: Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna. Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine, zise duna. Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri.

Dragostea nu moare niciodata, zise norul. Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul. Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu. In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie. Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai. Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri....

marți, 9 iulie 2013

Taina iubirii - Paul Evdokimov




"Unirea dintre un barbat si o femeie este precum unirea dintre Cer si Pamant. Iar Cerul si Pamantul dureaza vesnic tocmai datorita acestei comuniuni perfecte. Oamenii au uitat insa acest secret, devenind muritori. Dar cei care-l cunosc au deschisa in fata lor Calea spre Nemurire."
Cand doi oameni se iubesc, doua lumi isi pun laolalta bogatia si vesnicia. Soarele si Luna asista la aceasta nastere in iubire si spera sa afle un raspuns la asteptarea lor, o minune. De aceea, orice iubire este unica si fagaduinta ei este ca rasaritul soarelui.
Poezia iubirii triumfa asupra realului cotidian, asupra teoriilor, asupra prozei bunului-simt lipsit de viata. Ea vorbeste limba nebunilor dupa Dumnezeu, a celor ce respira in spirit, a celor pe care iubirea omeneasca ii invata sa-l iubeasca pe Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu si iubirea oamenilor nu sunt doua iubiri, ci doua fatete ale aceleiasi iubiri. Iubirea insasi este setea cea mai adanca de Adevar, este glasul insusi al fiintei. Omul valoreaza cat valoreaza obiectul iubirii sale si dorintele inimii lui.


Orice cunoastere provine dintr-o mare iubire.


"Amo, ergo sum" (Iubesc, deci sunt) desemneaza o atitudine originara, innascuta si magnetica. "Ne-ai facut pentru Tine si inima noastra nu-si va gasi odihna pana nu se va odihni intru Tine" marturiseste Sf. Augustin. "Doar pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. "Dumnezeu a pus in inima omului dorul de El, de unde acest nume magnific pa care Sf. Grigorie I L-a dat lui Dumnezeu: "Cel pe care il iubeste inima mea."
Dumnezeu ne-a iubit cel dintai si in aceasta iubire se simte libertatea lui. El ne iubeste pur si simplu si de aceea iubirea este un dar care inspira libertatea propriului nostru raspuns. Oamenii au primit in ei, ca dar, ceva ce vine din libera miscare a inimii lor. Doar aceasta libertate, doar iubirea libera imbraca omul in haina festiva a iubirii divine.
Sfintenia nu este altceva decat setea de nestins, dorul de Dumnezeu. Orice limita contine in esenta ei un dincolo, propria-i transcendenta si de aceea sufletul nu se poate odihni decat in infinitul lui Dumnezeu. Nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina cantec de iubire, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti. Dumnezeu da totul si cere totul. Nu trebuie sa fii ceea ce ai, sa-ti unesti Sinele cu avutia ta, ci sa-ti reduci orice avere la propria fiinta, la propriul Sine; intotdeauna "a avea " sa treaca in "a fi ".
Iubirea lui Dumnezeu este inceputul, ea precede totul, transcende orice raspuns. In adancul ei, iubirea apare dezinteresata, ca bucuria ce traieste din ea insasi, ca aerul in lumina soarelui. Bucuria isi ajunge ei insisi. Ea contine totul, caci ea este simfonia sensului aflat.


Iubirea traita a omului este initierea necesara in iubirea divina.


In fiecare fiinta iubita se intalneste unica Fiinta iubita, asa cum in fiecare Nume divin se intalnesc toate numele. Frumusetea nu este perceputa ca o manifestare sacra a lui Dumnezeu decat daca iubirea divina este traita intr-o iubire umana, in momente de transfigurare si inaltare. Iubirea dintre barbat si femeie izvoraste din iubirea divina. Nu exista decat o singura iubire, ce metamorfozeaza dorintele efemere in dorinta unica de absolut. Armonia cladita pe iubirea de Dumnezeu nu trece niciodata, nu dispare, ci devine din ce in ce mai profunda. Prezenta lui Dumnezeu nu este straina de atractia pe care o simt indragostitii si intalnirea lor nu este niciodata intamplatoare. Exista in dragoste o clipa curata, cand indragostitii gusta din painea ingerilor si se recunosc prin descoperire directa si fulgeratoare. Asa cum lumina strapunge intunericul, indragostitii se vad unul in celalalt ca intr-o oglinda, caci asa cum in apa chipul raspunde chipului, tot asa inima unui om raspunde inimii altui om.
Iubirea apare atunci cand o putere ascunsa dezvaluie frumusetea pe care ceilalti nu pot sa o perceapa. Ceea ce pentru neinitiati ramane ceva obisnuit si fara nici o taina, pentru indragostit s-a transformat in unic si tainic. Iubirea afla si patrunde in adancurile misterioase, ivirea ei umple si desavarseste fara sa alunge vreodata vraja. Esti iubit asa cum esti, ceea ce iti permite sa accepti si sa primesti propria ta fiinta ca pe un dar. Un om mediocru se descopera geniu atunci cand iubeste. Un cantec venit din insesi radacinile lui poate sa umple universul si sa se inalte in sfere altadata necunoscute.


Iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor.


Trecand dincolo de senzual, iubirea da o profunzime deosebita trupului. Clarvazatoare si profetica, ea este mai inainte de toate revelatie. Trebuie sa vezi sufletul celui iubit ca lumina si sa atingi gradul de cunoastere ce nu apartine decat celui care iubeste. In spatele tuturor travestiurilor, iubirea contempla inocenta originara. Miracolul ei anuleaza indepartarea, distanta, singuratatea si ne face sa presimtim unitatea tainica a indragostitilor. Iubitii nu mai sunt doua fiinte separate, ci una singura, ei nu sunt doar uniti, ei "sunt una", caci iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor. Prin iubire, elementul cel mai tenebros se preschimba in lumina, carbonul opac devine diamant stralucitor. Radacina coboara in intunecimi, dar floarea se face lumina si triumf asupra umbrelor.
Aparitia omului incheie creatia gradata a lumii. Omul o umanizeaza, ii da o semnificatie spirituala. In om, diferentierea sexuala isi gaseste sensul si valoarea proprie. In unirile armonioase are loc o spiritualizare progresiva. La ora maturitatii sunt cupluri evocand copacii ale caror ramuri sunt radacini care sorb cerurile. Trupul nu este ceva ce poate fi suprimat de spirit sau redus la tacere, el este sfera in care se intrupeaza spiritul, oferit puterilor sale transfiguratoare. Iubirea inseamna sa-i apartii lui Dumnezeu cu totul. Indragostitii care au inteles acest lucru se roaga:" Fa, Doamne, sa ne iubim pentru a Te iubi pe Tine".
Cand un barbat se apropie de iubita sa, el trebuie sa aiba un sentiment sacru, ca si cand s-ar duce la un templu, iar cand o femeie se apropie de iubitul ei, ea trebui sa fie plina de adorare, de venerare, ca si cum s-ar afla langa Dumnezeu. Sufletul nu-si atinge intreaga lui realitate decat daruindu-se neincetat celuilalt, pana cand el nu-si mai apartine. Ritualul unirii nu comporta nici o teama de sex, nici o neincredere, nici un dispret. Rugaciunea pentru castitatea iubirii cere insasi minunea transfigurarii erosului. Depasirea, spiritualizarea instinctelor sexuale deschide noi porti prin care iubirea iese vesnic tanara, noua si virgina. Sufletul face trupul sa vibreze, ia trupul se avanta la unison cu dorinta de comuniune a sufletului, asemenea fulgerului care straluceste pentru o clipa in mijlocul noptii, luminand si reveland totul.


Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce


Iubirea rupta de spiritual nu ofera decat trupuri din care sufletul lipseste si produce ravagii mentale. Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Viitorul lumii se bazeaza pe plenitudinea trairii de catre iubiti a supranaturalului si a sfinteniei legaturii lor. Esentialul transfigurarii este: nimic nu este inabusit, totul fiind in profunzime prelucrat si orientat. In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de animalitate, ea se umanizeaza si se spiritualizeaza. Sub harul tainei iubirii, viata sexuala este traita fara a aduce nici cea mai mica scadere interioara de nivel. Prin simbolismul ei, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala. In frumusetea unui trup, sufletul este insasi forma lui, iar in frumusetea sufletului, ceea ce ne rapeste este insusi chipul lui Dumnezeu. Iubirea inalta daruirea fizica la nivelul daruirii spirituale reciproce si imbogateste toata viata cu armoniile sale. Nimic nu poate fi impus iubirii. Ea nu cunoaste norme, ea cunoaste valorile spirituale, in care libertatea si inspiratia domnesc, si iubirea este cea care le descopera si traieste din revelatiile lor. Iubirea cunoaste abisurile, dar si acele inaltimi de pe care viata se avanta in Imparatie.
Iubirea dumnezeiasca este daruire de sine, abandon, mereu si mereu pentru cel iubit. Realitatea iubirii umane se regaseste in comuniunea dintre om si Dumnezeu, care este unica iubire desavarsita. Sa devii una cu Dumnezeu, sa te unesti cu El, constituie telul suprem al vietii. In comuniunea iubirii, sufletul moare pentru a invia. Trebuie sa te pierzi pentru a te afla. Iubirea nu atinge nemurirea decat depasind fragmentarea persoanei, cenzura sociala, sexualitatea, inaltandu-se dincolo de orice constrangere, in spirit si suverana lui libertate. Iubirea nu poate fi impusa, ea vine dinauntru, din inima. Daruirea sufletului pentru alt om se face pentru ca il iubesti, iar iubirea are suprema putere de a schimba substanta unui destin. "Te iubesc pentru ca te iubesc."
Cand omul intelege ca este pentru el insusi un dar de sus, el il poate oferi lui Dumnezeu. Fiinta iubita este un dar regesc in care straluceste prezenta lui Dumnezeu. In chipul celuilalt, indragostitul il vede pe Dumnezeu, atingand astfel una dintre cele mai inalte stari ale vietii spirituale in doi. Dante o spune foarte simplu: "Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru."


Indragostitii traiesc minunea


Barbatul si femeia merg unul spre celalalt, cunoscandu-se unul pe celalalt, revelandu-se unul celuilalt pentru o impreuna inaltare. Nimic nu este necesar sa innobileze sau sa legitimeze acest sens care se impune imparateste prin el insusi.
Femeia are darul ei de a fi, modul ei propriu de existenta, darul de a-si urzi intreaga fiinta din legatura ei aparte cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu ea insasi. Mai interiorizata, femeia isi depaseste limitele fiintei pentru a face din aceasta o simfonie pura si limpede. Ea umple lumea cu fiinta sa, cu prezenta ei stralucitoare. Barbatul, dimpotriva, iese din fiinta lui, umple lumea cu energiile lui creatoare, fiind stapan si domn. Langa el, femeia il sustine si il ajuta. Ea ii este deopotriva sora, sotie, mama, fiica, amanta. Femeia, "slava barbatului", poarta a cerului si a raiului, in curatia ei luminoasa, este ca o oglinda care reflecta chipul barbatului, i-l dezvaluie lui insusi si prin aceasta il corecteaza. Astfel, ea il ajuta pe barbat sa inteleaga si sa realizeze sensul propriei sale fiinte, ea il implineste descifrandu-i destinul, caci prin femeie, barbatul devine mai lesne ceea ce este el.
Barbatul este totdeauna inclinat sa poetizeze femeia si ramane un incorigibil romantic; femeia este cea care iubeste barbatul pentru ceea ce este el si asa cum este el. Femeia, "surasul lui Dumnezeu", este imaginea sufletului in adoratie, fiinta umana devenita rugaciune. In simbolistica crestina, femeile sunt denumite "altar" si reprezinta rugaciunea. Femeia, prin fiinta-i rugaciune, apara cu acoperamantul ei matern viata, o ia intre mainile ei si o inalta spre Dumnezeu.
Barbatul se prelungeste in lume prin actiune. Femeia o face prin daruirea de sine. Daca barbatului ii este caracteristic verbul "a actiona", verbul femeii este "a fi", ceea ce corespunde starii de sfintenie prin excelenta. Sa apere lumea ca mama si sa o purifice ca fecioara, dandu-i acestei lumi un suflet, sufletul ei, aceasta este vocatia oricarei femei. Barbatul patrunde in aceasta lume, o sfinteste si o transforma in Imparatie.
Barbatul este simbolizat prin arc, iar femeia - simfonie - prin lira. Lira este un arc sublimat, arc cu mai multe coarde, ea canta viata. Paternitatii divine, simbol al fiintei lui Dumnezeu, ii raspunde in mod direct maternitatea feminina ca deschidere spirituala a naturii umane, capacitatea ei de a fi receptiva fata de Divin.
Doua suflete astfel unite nu au a se teme de nimic. Cu intelegere, pace si iubire reciproca, indragostitii traiesc minunea. Ei se inalta, la adapostul zidului de nepatruns care ii apara si care este iubirea de Dumnezeu. Calea este stramta, poate cea mai stramta, caci trebuie parcursa in doi. Iubirea ii face mai limpezi ca diamantul; navigatori in plenitudine, ei se indreapta catre slava fara de margini, atragand tot mai mult gratia lui Dumnezeu.


(text selectat si prelucrat dupa cartea cu acelasi nume de Paul Evdokimov)

vineri, 5 iulie 2013

Ramtha în Cartea Albă



Adevărurile sunt în funcţie de PERCEPȚIE. Ele decurg din PĂRERI, ATITUDINI, CREDINȚE devenite absolute pentru gândire. Părerea cuiva în legătură cu un lucru poate fi diferită de cea pe care o are un altul - adesea total - căci şi unul şi celalalt îşi formează părerea pe baza unei EXPERIENȚE UNICE a acestei chestiuni, dintr-o ÎNȚELEGERE EMOTIVĂ UNICĂ a sufletului lor,dobândite nu numai în această viaţă, dar şi în decursul vieţilor anterioare.

Aşa încât ceva poate fi un adevăr pentru o entitate, iar pentru o alta un fals. Unul cu celalalt nu ajung să se înţeleagă pentru că fiecare a avut experienţe emotive diferite.

Care din cele două adevăruri este cel mai bun? Ele sunt bune amândouă. AMBELE ENTITĂȚI AU PE DEPLIN DREPTATE, căci ambele au perceput adevărul în raport cu experienţa şi posibilitatea lor de înţelegere a lucrurilor. Cel ce consideră că numai adevarul lui este cel bun, dă dovadă de o inteligenţă limitată.
...
Fiecare entitate ACCEPTĂ ȘI CREEAZĂ adevărurile de care are nevoie pentru împlinirea sa, şi pe care doreşte să-l experimenteze în vederea progresului în ÎNȚELEPCIUNE. Și pentru nevoile acestei experienţe, fiecare din ele caută adevărurile capabile să-i creeze condiţiile cele mai potrivite în ceea ce vrea să creadă. Aşadar, ansamblul adevărurilor pe acest plan este tot atât de numeros cât şi numărul Dumnezeilor care-l locuiesc, întrucât fiecare entitate are VOINȚA, DREPTUL ȘI NEVOIA să-şi creeze diferit adevărul său.

Trebuie numai să vă hotărâţi până în ce grad doriţi să deveniţi un adevăr. Oricare va fi cel ales, el va deveni REALITATE în viața dvs.
(...)
FIȚI CINE SUNTEȚI - şi nu sub conducerea lui Ramtha, a lui Budha sau a lui Iisus, sub a indiferent ce alt instructor, căci în ultimă instanţă, nimeni nu vă poate învăţa despre Sinele vostru divin. Nimeni în afară de dvs. În fine, pentru a vă împlini destinul, trebuie să deveniţi ACELA sau ACEEA care dvs.SUNTEȚI. Dacă veţi încerca să trăiţi conform planului de viaţă recomandat de oricine altcineva, nu veţi deveni niciodată. Singura cale prin care puteţi înţelege cine sunteţi şi focul sacru din voi, constă în A ASCULTA ADEVĂRATA ÎNVĂȚĂTURĂ PRIN EMOȚIILE VOASTRE.

IUBIȚI CEEA CE SUNTEȚI din tot sufletul. Si ascultaţi pe Dumnezeul din voi, el vă vorbeşte prin accente foarte subtile care se numesc SENTIMENTE. Sentimentele, dacă le ascultaţi, vă vor vorbi de adevăr şi de calea iluminării voastre. Trăiţi adevărul pe care îl resimţiti în fiinţa voastră. Făcând-o, evoluaţi, trăiţi şi înţelegeţi viaţa din punctul vostru de vedere şi oricare ar fi percepţia voastră, aflaţi că ea este bună.

marți, 2 iulie 2013

Paramashiva - Anuttara Shtika




1.
Aici procesul evoluţiei nu mai este necesar
Nici contemplarea imaginativă,
Nici vorbirea inspirată sau dezbaterea,
... Nici meditaţia, nici concentrarea,
Nici măcar strădania rugăciunii.
Spuneţi-mi, ce este această Supremă Realitate Divină Conştientă şi Absolută?
Ascultaţi răspunsul: nu renunţa la nimic şi nu păstra nimic,
Ia parte la bucuria totului şi fii aşa cum eşti!

2
În realitate lumea fenomenelor trecătoare (samsara) nici nu există,
Atunci cum poate să mai apară ideea vreunei înlănţuiri?
Dacă Sinele cel veşnic liber nu poate fi niciodată înlănţuit,
La ce s-ar mai strădui să se elibereze?
Toate acestea nu sunt altceva decât păcăleala umbrei unei fantome,
Sau funia considerată din greşeală drept un şarpe, producând astfel o teamă fără de sens.
Nu renunţa la nimic şi nu păstra nimic,
Bucură-te, stabilit în Sinele tău, exact aşa cum eşti!

3
Cum s-ar putea distinge în Supremul Divin
Între adorator, cel adorat şi adorarea însăşi?
Cum s-ar putea vorbi despre aşa ceva?
Pentru cine ar exista vreun progres, oare cum ar fi acesta
Şi cine ar păşi pe o cale ascendentă?
Chiar dacă această iluzie apare ca fiind diferită,
Ea nu este totuşi separată de Conştiinţa Divină Supremă.
O, totul nu este nimic altceva decât pura natură a cunoaşterii de Sine -
Nu-ţi mai face griji inutile!

4
Această beatitudine nu este comparabilă cu bucuria adusă de bogăţie
Ori de o beţie cu vin sau de fuziunea amoroasă cu iubita.
Apariţia acestei Lumini nu este nicidecum comparabilă
Cu aprinderea unei lămpi şi nici cu strălucirea Lunii sau a Soarelui.
Repaosul ce apare prin eliberarea de toată separarea (diferenţierea) inerentă existenţei în dualitate
Este precum uşurarea resimţită după ce o povară grea a fost lăsată la pământ.
Răsăritul acestei lumini este ca regăsirea unei comori pierdute:
Comoara tărâmului non-dualităţii universale.

5
Iubirea şi ura, bucuria şi suferinţa, creaţia şi resorbţia
Încrederea în sine şi adânca disperare,
Sunt toate nişte stări ce apar în lume ca fiind separate,
Nefiind însă, în realitate, diferite.
Oricând eşti încarcerat de vreo formă individuală a acestor stări,
Fii conştient de identitatea dintre starea ta şi Fiinţa Divină Supremă.
Împlinit fiind de această contemplare, nu te vei bucura tu din tot sufletul?

6
Ceea ce înainte nu exista devine brusc activ;
Aşa sunt şi stările firii în această lume.
Cum pot ele să existe în realitate,
Cât timp există o rătăcire
Provocată de modificarea "stării de mijloc"?
Unde ai putea găsi oare adevărul în irealitate şi nestatornicie,
În multitudinea formelor manifestate în iluzia unui vis, ori
În frumoasa înşelăciune?
Depăşeşte-ţi nedesăvârşirea de care este legată teama şi îndoiala
Şi trezeşte-te!

7
Nu cel primordial (Paramashiva) nu este creatorul stărilor de conştiinţă condiţionate,
Mintea ta este cea care le crează.
Ele nu posedă o conştiinţă reală,
Prinzând o formă (aparentă) doar printr-o păcăleală de moment.
Frumuseţea iluzorie a universului apare în puterea imaginaţiei tale,
Ea nu are vreo altă origine.
Din acest motiv tu luminezi prin propria-ţi strălucire -
Tu ai atât natura Unicului Divin cât şi o manifestare multiplă.

8
Realul şi irealul, Unicul şi multiplul,
Ceea ce este pătat de iluzie sau Sinele pur -
Toate acestea strălucesc în oglinda clară a conştiinţei iluminate.
Dacă vei recunoaşte toate aceste lucruri ca având forma Luminii Necreate,
Dacă vei recunoaşte în tot şi în toate strălucirea copleşitoare a Sinelui tău Divin (Atman)
Iar strălucirea îţi va fi mereu înrădăcinată ferm în propria-ţi trăire,
Atunci vei lua parte pe deplin la atotputernicia Domnului Dumnezeu .


sursa : yogaesoteric

luni, 1 iulie 2013

Neville Goddard - INDRAZNEALA NERUŞINATA




O nouă idee nu va deveni parte a arealului tău de gândire obişnuit până ce nu va fi fost repetată iar şi iar şi tu nu începi să trăieşti conform ei.

 Ai fost învăţat să crezi că Dumnezeu există în afara ta, dar eu îţi spun că tu eşti imaginaţie în întregime. Că Dumnezeu există în noi şi noi în El. Că trupul nostru este Imaginaţie, iar aceasta e Dumnezeu Însuşi. Vorbesc serios prin fiecare cuvânt pe care tocmai l-ai auzit, chiar dacă pentru tine este un nou fel de gândire. Până ce această nouă idee nu devine parte din gândirea ta, de fiecare dată când vei auzi cuvântul „Dumnezeu”, mintea ta va fugi undeva departe spre ceea ce obişnuiai să înţelegi tu prin „Dumnezeu”.

Când spun „Eu sunt”, vorbesc de Domnul Iisus Hristos al Noului Testament şi de Iehova celui Vechi. Când mergi la culcare în seara aceasta şi îţi pui capul pe o pernă, eşti conştient de a fi. Acea conştiinţă [de a fi] este Dumnezeu! Vreau să-ţi arăt cum să-ţi foloseşti conştiinţa cu indrazneala neruşinata. In capitolul 11 al lui Luca, se spune că Iisus Se ruga, când unul dintre ucenicii Săi spune, „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, la care El le oferă Rugăciunea Domnească. Acuma, Rugăciunea Domnească pe care o ştim tu şi cu mine este tradusă din latină, care nu are diateza pasivă a modului imperativ, necesară pentru a transmite înţelesul rugăciunii.
În greaca sa originală, rugăciunea e de-a dreptul neruşinare crasă, căci modul imperativ este un regulament, ceva ce trebuie făcut întru totul şi continuu. Cu alte cuvinte, „Facă-se voia Ta” devine „Voia ta trebuie să fie făcută”. Iar „Vie *„vină”, „să vină”+ împărăţia ta” devine „Împărăţia ta trebuie să fie restabilită” [Luca 11:2].

 Totuşi, nu asta e ceea ce se sugerează, fiindcă El i-a învăţat în forma unei parabole precum:
„Cine dintre voi, având un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini, Că a venit, din cale, un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte, Iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie.” [Luca 11:5-8]
Cuvântul „îndrăzneală” e un eufemism pentru „neruşinare crasă”.
Cu alte cuvinte, el n-ar accepta un refuz în ruptul capului!

 Iisus nu învăţa un ucenic din afară cum să se roage. El îţi spunea ţie cum să-ţi ajustezi gândirea, astfel încât să nu accepţi un refuz drept răspuns. În poveste, prietenul ştia ce voia. El îşi asumase că avea acel lucru şi a continuat să-şi asume că îl are până ce asumpţia lui a dobândit sentimentul realităţii şi într-adevăr l-a primit. În acest fel îl găseşti pe Dumnezeu în tine însuţi, persistând, stăruind în asumpţia ta.
Apoi, se spune această poveste pentru a-ţi arăta cum ar trebui să te rogi şi să nu-ţi pierzi speranţa: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, Totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.” [Luca 18:2-5]

 Din nou vedem nevoia stăruinţei în rugăciune.
Când ştii cum să te rogi, vei descoperi că oricine de pe lume poate fi folosit ca instrument pentru a ajuta naşterii rugăciunii tale. Ei ar putea fi osândiţi în timpul acestui proces, iar tu mântuit; şi totuşi, tu eşti cauza acţiunii lor."