Neville Goddard - INDRAZNEALA NERUŞINATA

O nouă idee nu va deveni parte a arealului tău de gândire obişnuit până ce nu va fi fost repetată iar şi iar şi tu nu începi să trăieşti conform ei.

 Ai fost învăţat să crezi că Dumnezeu există în afara ta, dar eu îţi spun că tu eşti imaginaţie în întregime. Că Dumnezeu există în noi şi noi în El. Că trupul nostru este Imaginaţie, iar aceasta e Dumnezeu Însuşi. Vorbesc serios prin fiecare cuvânt pe care tocmai l-ai auzit, chiar dacă pentru tine este un nou fel de gândire. Până ce această nouă idee nu devine parte din gândirea ta, de fiecare dată când vei auzi cuvântul „Dumnezeu”, mintea ta va fugi undeva departe spre ceea ce obişnuiai să înţelegi tu prin „Dumnezeu”.

Când spun „Eu sunt”, vorbesc de Domnul Iisus Hristos al Noului Testament şi de Iehova celui Vechi. Când mergi la culcare în seara aceasta şi îţi pui capul pe o pernă, eşti conştient de a fi. Acea conştiinţă [de a fi] este Dumnezeu! Vreau să-ţi arăt cum să-ţi foloseşti conştiinţa cu indrazneala neruşinata. In capitolul 11 al lui Luca, se spune că Iisus Se ruga, când unul dintre ucenicii Săi spune, „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, la care El le oferă Rugăciunea Domnească. Acuma, Rugăciunea Domnească pe care o ştim tu şi cu mine este tradusă din latină, care nu are diateza pasivă a modului imperativ, necesară pentru a transmite înţelesul rugăciunii.
În greaca sa originală, rugăciunea e de-a dreptul neruşinare crasă, căci modul imperativ este un regulament, ceva ce trebuie făcut întru totul şi continuu. Cu alte cuvinte, „Facă-se voia Ta” devine „Voia ta trebuie să fie făcută”. Iar „Vie *„vină”, „să vină”+ împărăţia ta” devine „Împărăţia ta trebuie să fie restabilită” [Luca 11:2].

 Totuşi, nu asta e ceea ce se sugerează, fiindcă El i-a învăţat în forma unei parabole precum:
„Cine dintre voi, având un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini, Că a venit, din cale, un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte, Iar acela, răspunzând dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copiii mei sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: Chiar dacă, sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui, sculându-se, îi va da cât îi trebuie.” [Luca 11:5-8]
Cuvântul „îndrăzneală” e un eufemism pentru „neruşinare crasă”.
Cu alte cuvinte, el n-ar accepta un refuz în ruptul capului!

 Iisus nu învăţa un ucenic din afară cum să se roage. El îţi spunea ţie cum să-ţi ajustezi gândirea, astfel încât să nu accepţi un refuz drept răspuns. În poveste, prietenul ştia ce voia. El îşi asumase că avea acel lucru şi a continuat să-şi asume că îl are până ce asumpţia lui a dobândit sentimentul realităţii şi într-adevăr l-a primit. În acest fel îl găseşti pe Dumnezeu în tine însuţi, persistând, stăruind în asumpţia ta.
Apoi, se spune această poveste pentru a-ţi arăta cum ar trebui să te rogi şi să nu-ţi pierzi speranţa: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, Totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.” [Luca 18:2-5]

 Din nou vedem nevoia stăruinţei în rugăciune.
Când ştii cum să te rogi, vei descoperi că oricine de pe lume poate fi folosit ca instrument pentru a ajuta naşterii rugăciunii tale. Ei ar putea fi osândiţi în timpul acestui proces, iar tu mântuit; şi totuşi, tu eşti cauza acţiunii lor."