...cele 3 porti

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum?
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum?
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt. - Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!

Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.

sursa : www.ozibuna.net.
 

Milarepa -poem

De frica morţii am căutat adăpost
Iar adăpostul îmi este imanenţa Sinelui
Acum nu mă mai tem de moarte.

De frica frigului am căutat un veşmânt
... Iar el îmi este veşmântul căldurii lăuntrice.
Acum nu mă mai tem de frig.

De frica sărăciei am căutat bogăţia
Iar bogăţia îmi este interioară, strălucitoare şi nelimitată.
Acum nu mă mai tem de sărăcie.

De frica foamei am căutat hrana
Iar hrana este meditaţia asupra Adevărului.
Acum nu mă mai tem de foame.

De frica setei am căutat ce să beau
Iar băutura îmi este nectarul adevăratei cunoaşteri
Acum nu mă mai tem de sete.

De frica singurătăţii am căutat un prieten
Iar prieten îmi este beatitudinea eternă a Sinelui
Acum nu mă mai tem de singurătate.
 

De frica greşelii am căutat o Cale
Şi Calea îmi este cea a unirii transcendentale.
Acum nu m[ mai tem de greşeală.

Eu sunt un înţelept care cunoaşte toată deplinătatea
Nenumăratele comori ale năzuinţei, sunt peste tot
Oriunde sălăşluiesc, SUNT FERICIT...

 

Invitatie la ridicol -Mircea Eliade

Ridicolul este elementul dinamic, creator şi nou în conştiinţă care se doreşte, vie şi experimentează pe viu. Nu mi-aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun salt îndrăzneţ în înţelegere, de vreo descoperire pasionată – care să nu fi părut contemporanilor ridicolă. Orice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicol. De la ridicol ai întotdeauna de învăţat; îl poţi asimila sau interpreta cum vrei, eşti liber să iei ce-ţi place şi să faci cu el ce-ţi trece prin cap. Cu ceea ce este raţional, justificat, verificat, premiat nu poţi face acelaşi lucru; acestea sunt adevăruri sau atitudini care nu mai interesează viaţa şi ce se petrece să apară, pentru că ele ţin pe loc. Nu le contestă nimeni. Sunt moarte.

Citiţi o carte bună, una dintre acele cărţi perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte buna –adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul şi mediocritatea noastră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Peste zece sau o sută de ani –nu o va mai citi nimeni. Tot ceea ce nu e ridicol –e trecător (efemer). O definiţie a efemerului ar spune că efemerul este orice lucru „perfect”, orie gând bine exprimat şi delimitat, orice participă la raţional şi la justificat. Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul” şi „definitivul”. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire, singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridicolă, un gând care e aplaudat de toţi de la început, a renunţat prin succesul avut la orice potenţialitate, la orice virtute de a putea fi reluată şi continuată.

O bună definiţie a ridicolului ar putea fi următoarea: ceea ce poate fi reluat şi dezvoltat de altul. Nu mă refer la ridicolul mecanic, la ridicolul unui om alergând după o pălărie de paie, sau la ridicolul unei fete care vrea să apară femeie fatală. Acesta e un ridicol social, creat de reflexe şi inhibiţii –nu un ridicol spiritual. Dar gândiţi-vă la „ridicolul” lui IISUS, care afirma că El este fiul lui Dumnezeu; la ridicolul lui Don Quijote, care agoniza pentru că oamenii de lângă el (oameni raţionali, oameni cu frica ridicolului, oamenii „morţi”) refuzau să vadă într-o fată urâtă pe Dulcineea lui; sau la ridicolul lui Gandi, care opunea diplomaţiei şi artileriei britanice non-violenţa, viaţa interioară şi contemplaţia.

Orice act care nu e ridicol –într-o măsură mai mică sau mai mare –este un act mort. Aceasta se verifică şi în cea mai cotidiană şi mai banală viaţă cotidiană. Când îţi bei cafeaua într-un salon şi pui liniştit ceaşca la loc ai împlinit un act perfect, un act mort, pentru ca nu are consecinţe nici în conştiinţa ta, nici în conştiinţa celorlalţi. Dar ia scapă ceaşca jos şi varsă cafeaua pe rochia unei domnişoare şi scuză-te bâlbâindu-te şi încearcă să repari gafa ştergând parchetul cu batista. Fii o clipă ridicol, pur şi simplu ridicol. Actul acesta devine deodată încărcat de nenumărate posibilităţi. Suferi –şi poţi înţelege în acele clipe de panică şi sfială cât de inutilă este viaţa ta, cât de goale sunt vieţile celorlalţi, ce maimuţă grotească eşti tu, bine îmbrăcat şi perfect stilat, într-o încăpere unde oamenii se adună din frică de singurătate şi de atracţia vacuităţii lor. O întreagă filozofie dintr-o ceaşcă de cafea spartă la întâmplare. Şi încă n-ai fost ridicol decât într-o mică măsură. Dar ia spune-le şi în faţă ceea ce crezi tu despre acest lucru (ceea ce crede, de altfel toată lumea care gândeşte), spune-le răspicat că îşi pierd vremea, că se păcălesc unul pe altul, că trăiesc o viaţă artificială, inutilă. Spune tot şi spune-le cu pasiune. Atunci vei fi cu adevărat ridicol, atunci toată lumea va râde de tine, atunci vei înţelege că nu poţi trăi viaţa fără a fi ridicol. Ridicolul la aceasta se rezumă: la tezirea vieţii tale proprii, nude, imediate refuzându-te superstiţiilor convenţiilor şi dogmelor.

Ridicolul este o formulă lăsată de oameni contra sincerităţii. Nu există act uman, sincer care să nu fie ridicol. Şi ceea ce e cu adevărat înălţător în dragoste este însuşi faptul că a izbutit să suprime ridicolul între două fiinţe, să suprime cenzura aceasta aplicată reflex sincerităţii lor. Dragostea nu este ridicolă decât pentru a treia persoană, celelalte mari sincerităţii sunt ridicole chiar pentru persoana a doua. Cărţile şi acei autori care au fost cândva ridicoli –din cauza sincerităţii lor nude şi totale –posedă nesfârşite virtuţi, se pot relua şi se pot aprofunda de fiecare dintre noi. Cu cărţile ridicole se petrece un lucru ciudat: ele nu frapează, ca un fapt social ridicol, pentru că le citim în singurătate. Valorile singurătăţii nu sunt aceleaşi ca valorile colectivităţii. Când suntem singuri suntem sinceri, sensibili, inteligenţi, cu bun simţ.

De ce irită un paradox ascultat în public şi dimpotrivă, încântă un paradox citit în singurătate? De ce ne curg lacrimile emoţionaţi, citind o confesiune şi ne crispăm jenaţi când o auzim citită în public? Poate tocmai pentru faptul că aici apare ridicolul, cenzura contra sincerităţii, creată de societate pentru a opri excesele de individualism. Mă uit în jurul meu şi sincer vorbind, nu găsesc nimic de învăţat decât de la oamenii şi de la autorii ridicoli. Ei siguri sunt sinceri, ei singuri mi se dezvăluie fără reticenţă. Ei singurii sunt vii. Ridicolul singurul merită să fie imitat; căci numai imitând ridicolul imităm viaţa; deoarece acolo se ascunde sinceritatea ei deplină, iar nu ideile şi convenienţele ei, care sunt aspecte ale morţii.

Iubirea ,flacara fara fum ... Jiddu Krishnamurti

       



 

Despre frumos si adevar intr-un dialog ... Tagore ~Einstein

Cu ocazia unui ciclu de conferinţe pe care Rabindranath Tagore le-a ţinut în
Europa, marele scriitor şi filosof indian, laureat al Premiului Nobel l-a întâlnit, în
ziua de 14 iule 1930, pe celebrul fizician Albert Einstein, laureat şi el al aceleiaşi
prestigioase distincţii. Intâlnirea a avut loc la reşedinţa celui din urmă, de la
Kaputh, cu care ocazie s-a desfăşurat un dialog din care redăm mai jos câteva
fragmente semnificative. Prin termenul de Om (cu majusculă) Tagore înţelegea
Omul Etern, Omul Universal, adică supra-personal.

Tagore:
           Personalitatea infinită a Omului cuprinde Universul. Nu există nimic care
să nu poată fi depăşit de personalitatea umană şi acest fapt dovedeşte că adevărul
universului este adevărul uman. Iată, ca exemplu, un fapt ştiinţific: materia este
compusă din protoni şi electroni, cu spaţii între ei; şi totuşi materia este solidă. În
acelaşi mod umanitatea este compusă din indivizi; iar între ei există legătura
raporturilor umane care conferă lumii omului o vie solidaritate. Intregul Univers
este legat de noi într-un fel asemănător, este un univers uman. Am urmărit acest
lucru în artă, literatură şi conştiinţa religioasă.

Einstein:
             Există două concepţii diferite în problema naturii Universului: 1. Lumea
ca unitate dependentă de umanitate; 2. Lumea ca realitate independentă de factorul
uman.

Tagore:
           Când universul nostru este în armonie cu Omul, veşnicia, noi îl recunoaştem ca
pe o realitate, îi simţim frumuseţea.

Einstein:
            E o concepţie pur omenească asupra Universului.

Tagore:
           Nu pot avea o altă părere. Lumea aceasta este o lume umană – conceperea sa
ştiinţifică e asemănătoare conceperii omului ştiinţific. Există o limită a raţiunii şi
a bucuriei care îi dă veridicitate, măsura Omului Etern ale cărui experienţe se trag
din ale noastre (…)

Einstein:
            Adevărul, altfel spus frumuseţea, nu este independentă de om ?

Tagore:
            Nu.

Einstein:
            Deci, dacă n-ar fi existat mai multe fiinţe umane, Apollo din Belvedere ar fi
încetat să fie frumos?

Tagore:
            Da.

Einstein:
             Sunt de acord cu această concepţie despre frumuseţe, dar nu şi în ce priveşte
adevărul.

Tagore:
           De ce nu: adevărul este realizat de om.

Einstein:
             Eu nu pot dovedi că este justă concepţia mea, de vreme ce ea este religia mea.

Tagore:
            Frumuseţea se află în idealul armoniei perfecte din Fiinţa Universală 1 ) , adevărul
fiind corecta percepere a Spiritului Universal 2 ) . Noi, indivizii, ne apropiem de ea
cu ajutorul greşelilor noastre, prin experienţele acumulate, prin conştiinţa noastră
luminată – cum am putea fără toate acestea să cunoaştem adevărul ?

Einstein:
             Eu nu pot dovedi în mod ştiinţific că adevărul trebuie să fie înţeles ca un adevăr
independent de om; dar cred cu putere în el. De pildă că teorema pitagoreică în
geometrie stabileşte ceva cu aproximaţie adevărat, independent de existenţa
omului. Intr-un fel sau altul, există o realitate independentă de om, există de
asemenea un adevăr relativ privitor la această realitate; totodată, negarea primei
atrage după sine imposibilitatea existenţei celeilalte.

Tagore:
           Adevărul, care face corp comun cu Fiinţa Universală, trebuie să fie uman în
esenţă; altfel ceea ce înţelegem prin adevăr nu va putea fi numit astfel niciodată;
mă refer cel puţin la adevărul descris ca ştiinţific şi care nu poate fi atins decât
prin logică, adică printr-un organ uman de raţionament. După filosofia indiană
există Brahma, Adevărul absolut care nu poate fi cunoscut nici prin izolarea
spiritului individual3 ) , nici descris prin cuvinte, ci numai realizat prin contopirea
completă a individului cu infinitul4 ) . Dar un asemenea Adevăr nu poate aparţine
ştiinţei. Natura adevărului pe care-l discutăm este o aparenţă, adică ceea ce
spiritului uman îi pare a fi adevărat, este deci uman şi poate fi numit Maya sau
iluzie.

Einstein:
            Deci, în concepţia dumneavoastră, care poate fi şi concepţia indiană, nu există
iluzia individului ci a umanităţii întregi.

Tagore:
            În ştiinţă noi operăm cu reguli care suprimă regulile particulare ale spiritului
individual şi atingem astfel acea înţelegere a adevărului care rezidă în spiritul
Omului Universal.

Einstein:
            Problema ar fi însă: adevărul există independent de conştiinţa noastră?

Tagore:
           Ceea ce numim noi adevăr se găseşte în armonia raţională dintre aspectele
subiective şi obiective ale realităţii, ambele aparţinând Omului supra-individual
(…)

Einstein:
             Noi atribuim adevărului o obiectivitate supra-umană: ea este indispensabilă
pentru noi, această realitate care e independentă de existenţa noastră, de experienţa
şi de inteligenţa noastră – deşi n-am putea spune ce reprezintă.

Tagore:
           Stiinţa a dovedit că masa, în calitate de obiect solid, este o aparenţă şi, în
consecinţă, obiectul recunoscut ca atare de inteligenţa umană n-ar exista dacă
această inteligenţă n-ar fi acolo. În acelaşi timp trebuie admis că faptul ultimei
realităţi fizice a mesei n-ar fi nimic decât o multitudine de centre de forţă
electrică, divizate şi rotitoare, aparţinând deopotrivă inteligenţei umane.
În perceperea adevărului există un conflict perpetuu între Spiritul uman Universal
şi acelaşi spirit închis în individ. Există şi un acord continuu care se stabileşte
între ştiinţele noastre, filosofia şi etica noastră. Oricum, dacă există un adevăr
absolut fără nici un raport cu umanitatea, el este complet non-existent. Nu e greu
de imaginat o concepţie după care ordinea lucrurilor nu se realizează în spaţiu, ci
numai în timp, ca ordinea notelor în muzică. Ideea despre realitate a unei asemenea
concepţii este aliată realităţii muzicale, în care geometria lui Pitagora nu mai are
nici un sens. Există realitatea hârtiei, infinit diferită de realitatea literaturii, căci
pentru tipul de inteligenţă posedată de moliile care mănâncă hârtia literatura nu
există; totodată pentru spiritul Omului, literatura are o mai mare valoare decât
hârtia însăşi. La fel, dacă există un adevăr care nu are nici o relaţie sensitivă sau
raţională cu spiritul uman, el nu va însemna nimic atâta timp cât noi vom rămâne
fiinţe umane.

Einstein :
             Atunci eu sunt mai religios decât dumneavoastră!

Tagore:
           Religia mea rezidă în acordul Omului supra-personal, Spiritul uman Universal,
cu fiinţa mea individuală.

Lectii ~ invataturile ~ Buddha

Siddhartha Gautama a fost un mare conducator spiritual si fondator al budismului in India antica. In traducere cuvantul “Buddha” – inseamna “trezire” sau “iluminare”. In invatatura lui nu este nimic care ar fi contradictoriu cu elementele de baza ale armoniei oricarui altui flux religios sau filosofic. Lectiile vietii sunt universale si eterne, variatiile in fluxuri s...unt diferite si nelimitate. Pentru a sti este bine sa faci cunostinta cu variante diferite, iar pentru suflet este chiar util. In interpretarea lui Buddha acestea sunt dupa cum urmeaza:

Sa incepi cu putin- acest lucru este normal. Ulciorul se umple cu incetul, picatura cu picatura. Fiecare maestru a fost odata un amator. Noi toti incepem cu putin. Nu neglijati lucrurile mici. Daca sunteti consecvent si rabdator, veti reusi! Nimeni nu poate reusi intr-o singura noapte: succesul vine la cei care sunt dispusi sa inceapa cu putinul si muncesc cu efort pana cand ulciorul este plin.

Gandurile se materializeaza. Constiinta noastra- este tot.

Devii ceea ce crezi, ce gandesti. Daca vorbesti sau actionezi cu ganduri rele, ele te vor urmari. Daca vorbesti sau actionezi cu intentii pure, urmate de fericire, te vor urma. Pentru a trai corect, va trebui sa completezi creierul cu ganduri „corecte”. Gandirea dreapta iti va da tot ce doresti, gandirea gresita – numai rau, care in cele din urma te vor distruge. Toate actiunele apar din gandire. Daca gandirea se va schimba, oare actiunile vor ramane neschimbate?

Iertarea. Sa retii furia in tine- este precum ai lua un carbune incins cu intentia de a-l arunca in cineva, dar te vei arde chiar tu. Cand ii eliberezi din „inchisoarea” neiertarii pe cei care te-au infuriat, te eliberezi pe tine insuti. Niciodata nu vei putea distruge pe cineva fara sa te distrugi te tine insuti. Invata sa ierti. Invata sa ierti urgent!

Actiunile tale au o mare importanta. Pentru a avansa, trebuie sa actionezi ca se te dezvolti, trebuie sa actionezi in fiecare zi. Gloria e pentru toti, dar o vor cunoaste doar cei ce sunt în continua actiune. Un proverb spune: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista.” Buddha a spus: “Eu nu cred in soarta care da navala asupra oamenilor atunci cand ei nu fac nimic, in schimb, cred in acea soarta care da peste ei, atunci cand ei actioneaza.”

Incearca sa intelegi. In primul rand, incearca sa intelegi si numai dupa aceea vei fi inteles. Depune toate eforturile pentru a intelege punctul de vedere al altcuiva si atunci vei avea pace in suflet. Concentreaza-te mai mult pe cum sa fii fericit, decat cum sa faci ca sa ai dreptate.Invinge-te. Este mai bine sa te invingi, decat sa castigi o mie de batalii. Atunci victoria va fi a ta. Victoria nu-ti poate fi luata nici de ingeri, nici de rai, nici de iad. Pentru a te castiga, e nevoie sa-ti invinge constiinta. Invata sa-ti controlezi gandurile. Ele nu ar trebui sa bantuie. Ai putea crede: “Eu nu-mi pot controla gandurile. Gandurile vine atunci cand vor”. La care eu iti voi raspunde: ” Nu poti interzice pasarilor sa zboare deasupra capului tau, dar cu siguranta le poti opri atuni cand vor sa-si zideasca cuibul in capul tau”

Traieste in armonie. Armonia vine din interior. Sa nu o cautati in exterior! Nu cauta in exterior ceea ce poate fi doar in inima ta. Deseori o cautam in exterior doar pentru a ne distrage atentia de la adevarata realitate. Armonia nu este un loc de munca, nu este o masina noua sau o casatorie, armonia este pacea din suflet care porneste de la tine.

Fii recunoscator! Ridica-te si multumeste pentru faptul ca, daca nu ai invatat mai mult, cel putin, pentru ca ai invatat ceva si daca nu ai invatat nimic, atunci multumeste pentru faptul ca nu te-ai imbolnavit, iar daca totusi te-ai imbolnavit, multumeste pentru ca esti in viata. Nu toti au reusit sa se trezeasca azi dimineata. Cineva a adormit ieri pentru ultima data. Exista intotdeauna ceva , ce merita multumiri. Nu fii pesimist.

 

O inima recunoscatoare te face maret!

Iubirea daruire ~ Adrian Nuta

Iubirea daruire

În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea- dăruire este o iubire pură, necontaminată de aşteptare şi nevoi egocentrice. În acelaşi limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui. (O altă modalitate este înţelepciunea). Iubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea- dăruire începe cu tine. În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fǎră a pune condiţii, fǎră a se negocia, fǎră a cere ceva în schimb. Prin comparaţie, iubirea- reactivă are o notă infantilă. Iubirea-dăruire conţine mesajul “Mă bucur să-ţi ofer asta. Nu aştept nimic în schimb”. Dominanta ei este emisivǎ (ea pleacă din mine, direct, fǎră ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin. Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbaţi! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau au citit şi n-au înţeles nimic (variantă puţin probabilă - am o părere foarte bună despre inteligenţa cititorilor mei).

Iubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ţi cer să înfloreşti pentru mine. Nici nu mă retrag din viaţa, ta dacă nu înfloreşti sau dacă înfloreşti când sunt eu plecat în vacanţă şi de tine are grijă, temporar, altcineva. Indiferent de ritmul creşterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când şi tu te retragi. Dacă ai vorbi şi mi-ai cere să plec, pentru că doreşti să fii îngrijită de altcineva, de asemenea m-aş retrage, întrucât nu vreau sa am grijă de tine împotriva voinţei tale. Cum ştiu că te iubesc cu adevărat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu, OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLŢI!

În opinia mea, evoluţia este criteriul iubirii: Când te iubesc, tu evoluezi. Hrănită cu iubirea mea, tu creşti, te dezvolţi pe diferitele niveluri ale fiinţei tale. Aceste niveluri pot fi ierarhizate, de la inferior la superior. Tu ai nevoie de hrană fizică, de pildă lapte (dacă eşti bebeluş). Eu îţi ofer acest lapte (sunt mama ta). Tu sugi la sânul meu şi creşti. Eu nu-ţi cer nimic în schimb, nici acum, nici peste 30 de ani, când vei fi o namilă de om, cu un portofel ticsit cu lei noi. Aceasta este iubirea-dăruire. Şi pentru că veni vorba de bani: tu ai intrat la facultate, pe locurile cu taxă, iar eu, părintele, îţi ofer cei 400 € necesari. Nu pun nici o condiţie, îmi face plăcere să te ajut. Nu-ţi cer să iei note bune, nu te oblig să vii să mă vezi săptămânal. Mă bucur să te văd mergând la facultatea pe care ţi-ai dorit-o aşa de mult şi asta e tot. Sunt soţul tău. Îmi spui că ai întâlnit un bărbat care-ţi împărtăşeşte pasiunea pentru teatru, cu care poţi discuta despre autori, scenarii, actori. Eu sunt o natură mai activă şi nu pot sta 2-3 ore ţintuit în fotoliu. Aşa că mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi cu el la teatru, nici nu caut o altă femeie, în secret, ca să te pedepsesc. Continui să fac celelalte lucruri împreună cu tine, mai ales că acum eşti mai relaxată. Iubirea-dăruire are ca efect evoluţia celei pe care o iubeşti. În sensul cel mai înalt, spiritual, o ajuţi, o stimulezi, o sprijini să devină o fiinţă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Te gândeşti şi acţionezi pentru binele ei superior. Te bucuri să o vezi devenind mai sănătoasă, mai încrezătoare, mai frumoasă, mai înţeleaptă. Îi oferi ceea ce o face în mod real fericită. Într-un registru mai ezoteric, o ajuţi să manifeste principiul pe care îl conţine şi să integreze principiul polar opus, adică O AJUŢI SĂ SE APROPIE DE DUMNEZEU.

Acesta este cel mai minunat dar pe care i-l poţi face. Este iubirea-dăruire în aspectul ei elevat, spiritual. Să răspunzi celor mai profunde nevoi (de tip spiritual), să-i facilitezi accesul la spiritualitate, s-o ajuţi să-şi ridice nivelul de conştiinţă, să o impulsionezi să vibreze pe frecvenţe mai înalte. Această iubire este mult mai mult decât atracţia pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ţi le inspiră cineva în compania căruia te simţi bine. Este preocupare activă şi efort pentru a-i sprijini creşterea spirituală, este intenţie tradusă în fapt, este dorinţa de a vedea o altă fiinţă devenind liberă (sau mai liberă).

Într-un fel, iubirea-dăruire este şi ea intricată cu o nevoie personală (ca şi iubirea- răspuns), cu diferenţa că această nevoie este foarte pură. Eu, cel care iubesc, în evoluţia mea, am nevoie să fac experienţa dăruirii. Am nevoia să trăiesc experienţa de a oferi cuiva ceva din energia mea, din timpul meu, din cunoaşterea mea, fără să cer ceva în schimb. Am experimentat iubirea-răspuns, care este un fel de iubire-deficit, o iubire activată de lipsă, de gol, de frustrare. Ştiu cum este să fiu iubit şi să iubesc la schimb. Încă nu ştiu cum e să iubesc fǎră să aştept nimic în schimb. Prin urmare, atunci când te iubesc gratuit, îmi ofer şi mie şansa de a trǎi o experienţă cu totul nouă, anume dăruirea fǎră condiţii. Acest “fǎră condiţii” mă face să echivalez iubirea-dăruire cu iubirea spirituală, deoarece acesta este felul în care îmi imaginez că Spiritul (Dumnezeu, Sinele) iubeşte tot ceea ce este viu. Iubirea spirituală este un fel de a spune “Vreau să fii fericită”, dar nu în înţelesul obişnuit, psihologic, ci în cel spiritual: “Vreau să cunoşti fericirea supremă, vreau să-1 cunoşti pe Dumnezeu, vreau să-ţi revelezi Sinele”. Îmi doresc asta pentru tine şi te ajut dacă şi tu îţi doreşti asta.

Dacă ai alte dorinţe, care nu au în vedere fericirea spirituală, nu le sprijin, însă le respect. Nu mă opun dacă pleci, nu te controlez, nu te manipulez. Te primesc cu bucurie dacă te întorci (vezi parabola fiului risipitor). Ceea ce mă determină să mă comport aşa este valoarea pe care o atribui spirirtului tău, atenţia pentru nevoile tale cele mai înalte, preocuparea pentru dorinţa ta ultimă, aceea care te eliberează de iluzia acestei lumi. Ceea ce eu sunt gata să-ţi ofer se adresează Spiritului din tine. Nu se adresează corpului şi nici minţii. În cazul iubirii-răspuns, oamenii care-şi spun “Te iubesc” ajung să-şi spună “Nu-mi mai pasă de tine” sau chiar “Te urăsc”, atonci când intră din nou pe deficit, adică nu mai primesc ceea ce primeau. De la “Eşti cel mai important pentru mine” se trece la “Altcineva este mai important” sau “Nu mai contezi”. De ce? Ce stă la baza acestei tranziţii? Frustrarea! Eu aştept ceva de la tine, iar tu nu-mi dai. Aceasta este iubirea-răspuns, amestecul subtil de afecţiune şi aşteptări.

Iubirea-dăruire este la polul opus. Este o iubire fǎră aşteptări, euforică, pură, minunată. Este ca şi cum ai fi Soarele, care te iubeşte chiar dacă tu nu-1 placi, ca şi cum ai fi Pământul, care te susţine deşi ţi se pare că e rigid sau ca şi cum ai fi un pom fructifer, care îţi dă fructe chiar dacă tu îl găseşti bătrân sau insuficient de frumos. Te întrebi, probabil, dacă a iubi în acest mod nu e cumva ceva nerealist, bolmojelile unui tip care nu mai face faţă caniculei şi a început să vorbească în dodii. Doar ai şi tu pulsiuni, ai tot felul de dorinţe şi nevoi, prin ce miracol să le suporţi şi, mai mult decât atât, să participi la împlinirea nevoilor altuia? Dacă nu ai trăit experienţa unei astfel de iubiri (şi nu ai trăit, altfel nu ai pune această întrebare legitimă), lasă-mă să-ţi explic mecanismul, E simplu de tot. Pentru a iubi în acest fel trebuie să descoperi, înlăuntrul tău, sursa inepuizabilă de energie iubitoare. După ce ai localizat-o, nu-ţi rămâne decât să te branşezi la ea.

Ce spuneam? Simplu de tot, în teorie. Cert este că, dacă ai identificat această sursă infinită, fenomenală, înăuntrul tău, ai făcut un pas uriaş în direcţia libertăţii tale. Imaginează-ţi: cum ai putea depinde de cineva, cum ai mai putea aştepta să te iubească cineva din afara ta (o persoană), când te simţi deja iubit de cineva dinăuntrul tău? (deşi “dinăuntru” e un fel foarte aproximativ de a vorbi). “Te iubesc pentru ceea ce primesc de la tine” din iubirea condiţionată se transformă în “Te iubesc pentru că sunt plin cu iubire”. Iubirea curge înăuntrul meu, mă umple şi se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc şi chiar îţi sunt recunoscător dacă te laşi iubitǎ, pentru că mă scapi de ceea ce ar putea deveni o pacoste (inundaţii interioare). Altfel spus, iubindu-te (sau iubindu-vă) îmi fac şi mie un serviciu, am grijă de mine. E ca şi cum, în casa mea, un robinet ar curge tot timpul. La început a fost bine, pentru că eram în criză de apă, însă după ce am umplut toate sticlele şi bidoanele mi-am dat seama că am o problemă. Trebuie să le dau şi vecinilor de pe stradă şi mă bucur dacă acceptă, ce să le cer în schimb? Evident, sunt mai multe variabile aici: debitul, calitatea apei, nevoia celor din jur de acest tip de apă (poate preferă altui), eventuaia blocare a robinetului. Ai prins, însă, ideea.

Iubirea pe care tu o simţi şi o manifeşti nu este creată de tine. Ea vine dintr-un loc misterios din interiorul tău, iar tu îi permiţi să treacă prin tine. Asta e toată contribuţia ta, te informez, în cazul în care te încearcă dulcea ispită a orgoliului. Ideea narcisică şi stupidă că ai fi un individ excepţional, un ales sau altă bazaconie de genul acesta. În termeni mai religioşi, iubirea aceasta vine de la Dumnezeu, trece prin oameni şi ajunge la alte fiinţe (oameni sau alte vietăţi), ajutându-le astfel să crească. Prin urmare, Universul se dezvoltă graţie iubirii lui Dumnezeu care curge în ei. Se pare că Universul se dezvoltă inclusiv în plan fizic (vezi deplasarea spre roşu). Cât va dura această curgere (şi expansiunea corelată cu ea) urmează să vedem (sunt optimist, cred în continuitatea conştiinţei).

                                                             
                                                                      Adrian Nuta