Cine sunt eu ?

Cele 14 întrebări adresate de Shivaprakasham Pillai şi cele 14 răspunsuri corespunzătoare date de Sri Ramana Maharshi.

“Sri Pillai: Swami, cine sunt eu? Şi cum poate fi dobândită mântuirea?
Bhagavan: Prin neîntrerupta introspecţie “Cine sunt eu?” te vei cunoaşte pe tine însuţi şi astfel vei dobândi mântuirea.
S.P.: Cine sunt eu?
Bh.: Eul sau Sinele real nu e trupul, nici vreunul din cele cinci simţuri, nici obiectele simţurilor, nici organele de acţiune, nici prana (respiraţie sau forţă vitală), nici mintea, nici chiar starea de somn adânc unde nu există nici o conştiinţă a lor.
S.P.: Dacă nu sunt nici unul din toate acestea, atunci ce altceva sunt?
Bh.: După ce le respingi rând pe rând pe toate spunând “nu sunt eu”, ceea ce rămâne, unicul, este “eul” şi aceasta e Conştiinţa.
S.P.: Care e natura acelei Conştiinţe?
Bh.: Este Sat-Chit-Ananda (Existenţă-Conştiinţă-Beatitudine), în care nu persistă nici urma cea mai firavă a gândului “eu”. E denumită şi mouna (Tăcere) sau Atma (Sine). E singurul lucru existent realmente. Dacă în triada lume-ego-Dumnezeu fiecare e considerată ca o entitate separată, toate trei sunt simple iluzii, ca părelnica licărire a argintelui în sidef. Dumnezeu, ego-ul şi lumea sunt în realitate Shivaswarupa (forma lui Shiva) sau Atmaswarupa (Forma spiritului).
S.P.: Cum putem realiza această Realitate?
Bh.: Când lucrurile văzute dispar, apare adevărata natură a celui ce vede sau a subiectului.
S.P.: Nu se poate atinge stadiul respectiv concomitent cu receptarea obiectelor exterioare?
 Bh.: Nu, fiindcă cel care vede şi ceea ce se vede sunt ca o sfoară ce aduce a şarpe. Până nu scapi de aparenţa amăgitoare a şarpelui, nu poţi vedea că aceea e doar sfoara.
S.P.: Când vor pieri obiectele externe?
Bh.: Când mintea, originea tuturor gândurilor şi a activităţilor, va dispărea, se vor mistui şi obiectele externe.
S.P.: Care e natura minţii?
Bh.: Mintea constă numai din gânduri. Ea e o formă de energie. Se manifestă pe ea însăşi ca lume. Când se cufundă în Sine, atunci are loc realizarea Sinelui; când îşi face apariţia, se iveşte instantaneu şi lumea, iar Sinele nu e realizat.
S.P.: Cum va dispare mintea?
Bh.: Doar prin interogaţia “Cine sunt eu?”. Deşi aceasta e, la rându-i, o operaţiune mentală, ea distruge toate operaţiunile mentale, inclusiv pe sine, exact aşa cum băţul cu care se aţâţă focul rugului funerar e şi el redus la cenuşă după combustia completă a rugului şi a cadavrelor. Numai atunci urmează Realizarea Sinelui. Gândul eului e distrus, respiraţia şi celelalte însemne ale vitalităţii capitulează. Ego-ul şi prana (rezistenţa sau forţa vitală) au o sursă comună. Orice întreprinzi, să o faci fără egoism, adică fără simţământul “Eu fac asta”. Când un om atinge acea stare, atunci şi propria soţie îi apare ca Mamă Universală. Adevărata Bhakti (devoţiune) e supunerea ego-ului în faţa Sinelui.
S.P.: Nu este nici o altă metodă adecvată pentru distrugerea minţii?
Bh.: Nu, cu excepţia investigaţiei Sinelui. Alinarea prin alte mijloace a minţii nu-i conferă decât un calm temporar, după care ea irumpe din nou şi îşi reia vechea activitate.
 S.P.: Oare când vor fi supuse instinctele şi tendinţele noastre (vasanas), ca, de pildă, instinctul de autoconservare?
Bh.: Cu cât te afunzi mai adânc în Sine, cu atât aceste tendinţe se veştejesc şi în cele din urmă se sting cu desăvârşire.

S.P.: E oare posibil să dezrădăcinăm toate aceste tendinţe infiltrate în mintea noastră în decursul atâtor vieţi anterioare?
Bh.: Nu permite nicicând minţii tale să găzduiască astfel de îndoieli, ci coboară în Sine cu hotărâre fermă. Dacă mintea e îndreptată în mod constant spre Sine prin intermediul acestei interogaţii, în cele din urmă va fi dizolvată şi transformată în Sine. Orice dubiu ai simţi, nu încerca să-l clarifici, ci să afli cui îi apare.
S.P.: Cât timp ar trebui perseverat în această căutare?
Bh.: Atâta timp cât există în minte şi cea mai slabă urmă de impulsuri apte să genereze gânduri. Câtă vreme inamicul ocupă o citadelă, ostaşii săi împresuraţi nu vor ezita să dea năvală în exterior. Dacă îi ucizi unul câte unul, pe măsură ce ies afară, citadela îţi va cădea până la urmă în mâini. Tot aşa, de fiecare dată când un gând îşi înalţă capul, zdrobeşte-l cu investigaţia. Stârpirea din rădăcină a tuturor gândurilor poartă numele de vairagya (lipsa patimilor). Astfel că vichara (interogaţia Sinelui) continuă să fie necesară până El e realizat. Ceea ce se reclamă e necontenita şi veşnica reamintire a Sinelui.
S.P.: Nu e oare această lume, cu tot ce se întâmplă în ea, rezultatul voinţei lui Dumnezeu? Şi dacă da, de ce ar dori-o Dumnezeu?
 Bh.: Dumnezeu nu are niciun scop. El nu e îngrădit de nicio activitate. Faptele din lume nu-L pot atinge. Asemuiţi-L cu soarele. El răsare fără vreo dorinţă, fără efort sau osteneală, dar, din clipa în care urcă pe cer, încep să se producă pe pământ o sumedenie de acţiuni: lentilele plasate în calea razelor sale generează scântei în focare, bobocul lotusului se deschide, apa se evaporă şi orice creatură îşi începe făptuirea, pe care şi-o continuă o vreme, iar la final o părăseşte. Dar soarele nu e afectat de nicio astfel de lucrare, deoarece acţionează pur şi simplu potrivit naturii sale, prin legi fixe, fără niciun ţel anume, şi e doar martorul. Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa lui Dumnezeu. Sau faceţi analogia cu spaţiul (eterul). Pământul, apa, focul şi aerul sunt toate cuprinse în el şi tot în el îşi succed metamorfozele, fără va vreuna să-l afecteze. La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu: nu are nicio dorinţă, niciun scop în actele Sale de creaţie, menţinere, distrugere, retragere şi mântuire, cărora le sunt supuse făpturile. Deoarece acestea îşi pârguie rodul acţiunilor în armonie cu legile Sale, lor le revine responsabilitatea, nu lui Dumnezeu, care nu e îngrădit de nimic. ”