...cele 3 porti

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum?
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum?
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt. - Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!

Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.

sursa : www.ozibuna.net.
 

Milarepa -poem

De frica morţii am căutat adăpost
Iar adăpostul îmi este imanenţa Sinelui
Acum nu mă mai tem de moarte.

De frica frigului am căutat un veşmânt
... Iar el îmi este veşmântul căldurii lăuntrice.
Acum nu mă mai tem de frig.

De frica sărăciei am căutat bogăţia
Iar bogăţia îmi este interioară, strălucitoare şi nelimitată.
Acum nu mă mai tem de sărăcie.

De frica foamei am căutat hrana
Iar hrana este meditaţia asupra Adevărului.
Acum nu mă mai tem de foame.

De frica setei am căutat ce să beau
Iar băutura îmi este nectarul adevăratei cunoaşteri
Acum nu mă mai tem de sete.

De frica singurătăţii am căutat un prieten
Iar prieten îmi este beatitudinea eternă a Sinelui
Acum nu mă mai tem de singurătate.
 

De frica greşelii am căutat o Cale
Şi Calea îmi este cea a unirii transcendentale.
Acum nu m[ mai tem de greşeală.

Eu sunt un înţelept care cunoaşte toată deplinătatea
Nenumăratele comori ale năzuinţei, sunt peste tot
Oriunde sălăşluiesc, SUNT FERICIT...

 

Invitatie la ridicol -Mircea Eliade

Ridicolul este elementul dinamic, creator şi nou în conştiinţă care se doreşte, vie şi experimentează pe viu. Nu mi-aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun salt îndrăzneţ în înţelegere, de vreo descoperire pasionată – care să nu fi părut contemporanilor ridicolă. Orice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicol. De la ridicol ai întotdeauna de învăţat; îl poţi asimila sau interpreta cum vrei, eşti liber să iei ce-ţi place şi să faci cu el ce-ţi trece prin cap. Cu ceea ce este raţional, justificat, verificat, premiat nu poţi face acelaşi lucru; acestea sunt adevăruri sau atitudini care nu mai interesează viaţa şi ce se petrece să apară, pentru că ele ţin pe loc. Nu le contestă nimeni. Sunt moarte.

Citiţi o carte bună, una dintre acele cărţi perfect scrise, perfect construite, remarcată de critici, aprobată de public, încoronată de premii. O carte buna –adică o carte moartă. E atât de bună încât nu zguduie nimic din marasmul şi mediocritatea noastră; dimpotrivă, se integrează perfect în toate măruntele noastre idealuri, micile noastre drame, micile noastre vicii, micile noastre nostalgii. Peste zece sau o sută de ani –nu o va mai citi nimeni. Tot ceea ce nu e ridicol –e trecător (efemer). O definiţie a efemerului ar spune că efemerul este orice lucru „perfect”, orie gând bine exprimat şi delimitat, orice participă la raţional şi la justificat. Mediocritatea se confundă de cele mai multe ori cu „perfectul” şi „definitivul”. A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă de nemurire, singurul contact direct cu eternitatea. O carte care nu e ridicolă, un gând care e aplaudat de toţi de la început, a renunţat prin succesul avut la orice potenţialitate, la orice virtute de a putea fi reluată şi continuată.

O bună definiţie a ridicolului ar putea fi următoarea: ceea ce poate fi reluat şi dezvoltat de altul. Nu mă refer la ridicolul mecanic, la ridicolul unui om alergând după o pălărie de paie, sau la ridicolul unei fete care vrea să apară femeie fatală. Acesta e un ridicol social, creat de reflexe şi inhibiţii –nu un ridicol spiritual. Dar gândiţi-vă la „ridicolul” lui IISUS, care afirma că El este fiul lui Dumnezeu; la ridicolul lui Don Quijote, care agoniza pentru că oamenii de lângă el (oameni raţionali, oameni cu frica ridicolului, oamenii „morţi”) refuzau să vadă într-o fată urâtă pe Dulcineea lui; sau la ridicolul lui Gandi, care opunea diplomaţiei şi artileriei britanice non-violenţa, viaţa interioară şi contemplaţia.

Orice act care nu e ridicol –într-o măsură mai mică sau mai mare –este un act mort. Aceasta se verifică şi în cea mai cotidiană şi mai banală viaţă cotidiană. Când îţi bei cafeaua într-un salon şi pui liniştit ceaşca la loc ai împlinit un act perfect, un act mort, pentru ca nu are consecinţe nici în conştiinţa ta, nici în conştiinţa celorlalţi. Dar ia scapă ceaşca jos şi varsă cafeaua pe rochia unei domnişoare şi scuză-te bâlbâindu-te şi încearcă să repari gafa ştergând parchetul cu batista. Fii o clipă ridicol, pur şi simplu ridicol. Actul acesta devine deodată încărcat de nenumărate posibilităţi. Suferi –şi poţi înţelege în acele clipe de panică şi sfială cât de inutilă este viaţa ta, cât de goale sunt vieţile celorlalţi, ce maimuţă grotească eşti tu, bine îmbrăcat şi perfect stilat, într-o încăpere unde oamenii se adună din frică de singurătate şi de atracţia vacuităţii lor. O întreagă filozofie dintr-o ceaşcă de cafea spartă la întâmplare. Şi încă n-ai fost ridicol decât într-o mică măsură. Dar ia spune-le şi în faţă ceea ce crezi tu despre acest lucru (ceea ce crede, de altfel toată lumea care gândeşte), spune-le răspicat că îşi pierd vremea, că se păcălesc unul pe altul, că trăiesc o viaţă artificială, inutilă. Spune tot şi spune-le cu pasiune. Atunci vei fi cu adevărat ridicol, atunci toată lumea va râde de tine, atunci vei înţelege că nu poţi trăi viaţa fără a fi ridicol. Ridicolul la aceasta se rezumă: la tezirea vieţii tale proprii, nude, imediate refuzându-te superstiţiilor convenţiilor şi dogmelor.

Ridicolul este o formulă lăsată de oameni contra sincerităţii. Nu există act uman, sincer care să nu fie ridicol. Şi ceea ce e cu adevărat înălţător în dragoste este însuşi faptul că a izbutit să suprime ridicolul între două fiinţe, să suprime cenzura aceasta aplicată reflex sincerităţii lor. Dragostea nu este ridicolă decât pentru a treia persoană, celelalte mari sincerităţii sunt ridicole chiar pentru persoana a doua. Cărţile şi acei autori care au fost cândva ridicoli –din cauza sincerităţii lor nude şi totale –posedă nesfârşite virtuţi, se pot relua şi se pot aprofunda de fiecare dintre noi. Cu cărţile ridicole se petrece un lucru ciudat: ele nu frapează, ca un fapt social ridicol, pentru că le citim în singurătate. Valorile singurătăţii nu sunt aceleaşi ca valorile colectivităţii. Când suntem singuri suntem sinceri, sensibili, inteligenţi, cu bun simţ.

De ce irită un paradox ascultat în public şi dimpotrivă, încântă un paradox citit în singurătate? De ce ne curg lacrimile emoţionaţi, citind o confesiune şi ne crispăm jenaţi când o auzim citită în public? Poate tocmai pentru faptul că aici apare ridicolul, cenzura contra sincerităţii, creată de societate pentru a opri excesele de individualism. Mă uit în jurul meu şi sincer vorbind, nu găsesc nimic de învăţat decât de la oamenii şi de la autorii ridicoli. Ei siguri sunt sinceri, ei singuri mi se dezvăluie fără reticenţă. Ei singurii sunt vii. Ridicolul singurul merită să fie imitat; căci numai imitând ridicolul imităm viaţa; deoarece acolo se ascunde sinceritatea ei deplină, iar nu ideile şi convenienţele ei, care sunt aspecte ale morţii.

Iubirea ,flacara fara fum ... Jiddu Krishnamurti